Volumul Dreptul la melancolie şi alte poeme alese (2009) de Ioan Radu Văcărescu încheie seria „La steaua. Poeţi optzecişti” a editurii Axa din Botoşani. Pe cît de numeroasă – căci cuprinde chiar 80 de apariţii editoriale! –, tot pe atît de eterogenă şi inegală, cu prezenţe remarcabile şi absenţe la fel de mari, cu încadrări forţate ale unor poeţi din alte serii printre optzecişti, care adîncesc denivelările valorice, şi totuşi, o realizare, din iniţiativa poetului Gellu Dorian, unică şi inegalabilă pentru noua poezie românească. Ioan Radu Văcărescu însuşi se încadrează printre optzecişti doar biologic, iar printre nouăzecişti, spiritual, deşi principalul său atu constă mai degrabă în faptul că este un poet neînseriabil.

Dreptul la melancolie şi alte poeme nu este, pe altă parte, prima antologie de autor a lui Ioan Radu Văcărescu. În 2002, la editura Paralela 45, el a publicat-o pe prima, Ritualul melancoliei, însumînd cele două volume originale care l-au impus ca poet: Exil în oraşul imperial (1992) şi Melancolii retorice (1994), ambele apărute la Biblioteca Euphorion, cu două secţiuni suplimentare, Grădina gutuiului singur şi Jelna.

Pe marginea acestei antologii de autor am făcut, în postfaţa intitulată O poezie a exilului şi exilul în poezie, unele remarci critice pe care le menţin: „Farmecă în versurile poetului descriptivismul, cu accentul pus pe amănuntele semnificative încrustate în imagini de prospeţimea unor flash-uri, care indică înclinaţia sa către vizualitate şi, în general, către senzorialitatea frustă, rareori transferată în reflecţie. Poetul este un senzual, dar senzualismul poeziei sale îmbină primitivismul percepţiei lucrurilor în substanţa lor fizică şi o sensibilitate barocă pentru formă, decupând cu migală imaginile, fără a lăsa să se vadă artificiul / meşteşugul. Ioan Radu Văcărescu este un Orfeu modern care transfigurează ritualul cuceririi Euridicei într-o atmosferă apolinică închegată din «transparenţe» ale lucrurilor estompându-şi conturul fizic până la transcenderea spirituală, încărcată încă de toată vraja trăirii dionisiace”.

Noua antologie de autor conţine, aşa cum precizează şi titlul, o selecţie exigentă din sumarul primeia, dar şi din volumele originale care i-au urmat: Gnoze (Ed. Axa, 2004) şi Muzeul figurilor de umbră ( Ed. Vinea, 2008), reconfirmînd un poet cu profil aparte în tabloul căruia îi este înseriat. Voi stărui asupra noutăţilor de viziune şi stil aduse de ultimele două volume, în care poetul a ajuns la maturitate artistică. Ioan Radu Văcărescu a rămas acelaşi romantic cu dezabuzări moderniste, trecut însă între timp prin postmodernism cu detaşare sceptică şi nostalgia unui discurs poetic genuin. El îşi trăieşte – cum bine remarcă Andrei Terian în postfaţă, concluzionînd că „polii acestui câmp de forţe sunt, fără îndoială, exilul şi dragostea, iar liantul lor secret e melancolia” - condiţia de citadin ca pe un exil, asumat cu melancolie virilă. În adîncul conştiinţei sale citadine supravieţuieşte, nepervertit, un primitiv avid de natură şi dragoste. Primitivismul percepţiei conţinutului lucrurilor se află în echilibru cu o sensibilitate barocă pentru formă de care am mai scris, dar senzualismul se asociază de astă dată cu o atitudine reflexivă care transformă experienţa senzorială în „gnoză”/ cunoaştere. Ioan Radu Văcărescu scrie, în descendenţa lui Blaga trecut prin Mircea Ivănescu, o poezie de cunoaştere din perspectiva unui eu poetic pentru care transcendenţa este goală şi totul se joacă în imanenţă. Chiar şi dragostea, fără a fi deposedată de aura de pasiune romantică din primele volume, devine experienţă erotică cunoscută în „bucătăria” ei intimă, descrisă în imagini mai mult sau mai puţin insolite, dar coagulînd într-o viziune postmodernă în care impudoarea se adecvează rafinamentului stilistic: „Sub ocheada-mi fulgerătoare mijlocul tău/ subţire şi-ndoit ca un ţipar deşirat/ stă rostuit/ în echilibru fragil pe stejarul masiv al mesei/
de-ale bucătăriei bunătăţi afumat/ de palme şi coapse îndelung lustruit// Sub privirea-mi dureros de verticală/ şi meşteşugul de casap învăţat/ bucile şi coapsele tale cresc din mine/ şi stau cu genunchii agăţaţi de aerul piperat/ înlănţuiţi de pieptu-mi ca aripi/ de zbor retezate/ îndemnându-mi bărbăţia să-nvrednicească/ favoarea de-a te-ncepe/ când nici nu mai gândeam c-ar fi să fie/ când nici nu mai visam la dulcea-mpietate// Sub privirea-mi lăsată pe spate/ ca un organist în al artei fugii final extaz/ floarea ta de chiparos/ e-nfundată când pe-apucate/ cu petalele răsfrânte pe dos/ când chibzuit şi alene/ de mădularul viteaz/ ca şi când ar fi aproape-ndestulat/ în sine de putere/ şi ca secera lunii curbat/ mai roşu ca mărul ionatan în octombrie/ şi mai vârtos ca vânăta cu cap borcănat” (Bucătăria dragostei).

Deplina maturitate artistică o marchează însă volumul Muzeul figurilor de umbră, în care majoritatea poemelor îşi trag substanţa dintr-o memorie supravieţuitoare, ca arca lui Noe, a devălmăşiei lucrurilor percepute platonic ca umbre. Dacă realitatea temporală a lumii se dezvăluie ca un muzeu al umbrelor, memoria înseamnă o arhivă a formelor originare/ arhetipale de viaţă. Aceasta asigură că esenţa lucrurilor nu este transcendentă, ci imanentă lor. Într-o lectură aplicată poemului Exil (un poem aproape politic), care rescrie cu suflu mai puternic poemul Exiluri paralele din primul volum, indicînd o continuitate, dar şi o evoluţie a creaţiei lui Ioan Radu Văcărescu, muzeul figurilor de umbră este Sibiul – „cetatea umbrelor”, cum îl numea la mijlocul veacului trecut Radu Stanca –,cu prietenii care au devenit umbre/ amintiri, reînviaţi însă de singurătatea sa melancolică prin intermediul memoriei şi evocaţi elegiac, în retorica patetică a anticului motiv ubi sunt?, temperată de o ironie care devine pe neaşteptate sarcastică: „ au dispărut leii de piatră de la împăratul romanilor/ încă un prieten a plecat în exil/ apoi altul şi altul încă unul/ într-un sfârşit a dispărut şi statuia lui gheorghe lazăr/ din piaţa unde prietenii rămaşi am fost aproape/ într-un decembrie maladiv şi de neuitat/ câteva porţi mai puţin/ câteva iubiri mai puţin/ cotloanele oraşului căzute într-o memorie uitată/ vieţi dispărute între atâtea alte memoriale/ locuite de umbre// odată am fost în exil într-un oraş imperial/ era vorba de enciclopedia imaginară/ a melancoliei de fiecare zi/ acum sunt exilat într-un oraş trist/ într-un oraş de piatră seacă stăpânit/ de un consistoriu ocult/ ca şi altădată în istorie nici un drept nu ne mai rămâne/ cnejilor valahi surghiuniţi în propria ţară/ ni se spune să fim fericiţi alunecând/ alunecând pe apa îngheţată a fântânilor sparte/ să fim fericiţi în noul imperiu roman de naţie germană/ în noua provincie a vechiului imperiu/ austro-ungar de naţie europeană/ să fim fericiţi aşteptând la porţile oraşului/ măiereni exilaţi în jurul bisericii ortodoxe din groapă// astăzi s-a întors anotimpul/ în care ar fi trebuit iarăşi să intrăm/ prin portalul de lumină dinspre centru spre subarini/ la o întâlnire de taină şi melancolie/ am rămas prea puţini încât să ocupăm toate locurile/ din jurul statuii lui eminescu/ prea puţini pentru a bea tot vinul adunat/ vadră după vadră în toţi aceşti ani putrezi/ blândă privirea ne-ar fi fost/ aprigă cuvântarea şi cântarea/ mângâind coame de lei tineri/ asmuţind ciobăneşti mioritici contra destinului potrivnic amintind pe/ fiecare dintre cei exilaţi/ departe într-o europă tristă/ într-o ţară sau alta/ astăzi toate orologiile oraşului imperial/ s-au prăbuşit în infern”.

Nu cred că ar fi existat o mai inspirată încheiere a seriei de volume de poezie apărute la editura Axa decît antologia de autor a lui Ioan Radu Văcărescu, care marchează, în acelaşi timp, şi o deschidere. Ea relegitimează un poet aparte printre contemporani, solicitîndu-i imperativ dreptul la timp. Pe care, de fapt, îl transcende.